De pe promontoriul unde este situat, Ardusatul are o perspectivă de largă vizibilitate peste întreaga depresiune a Băii Mari, peste o parte din Chioar, iar înspre apus până dincolo de Seini. Având în vedere această poziţie este foarte posibil ca în sistemul de apărare din acele timpuri să-i fi revenit atribuţii strategice, acelea de a aprinde focuri şi făclii pentru a anunţa iminenţa primejdiei.
În vederea acestor prerogative e firesc ca cei din jur să fi strigat: „Arde satu, arde satu!” din care a rezultat ARDUSAT, adică satul care anunţă urgia. O seamă de istorici români şi străini apreciază această iscusinţă de apărare folosită ca tactică de luptă în calea primejdiilor.
Aprinderea focurilor în cazul primejdiilor făcea parte din tacticile de apărare ale românilor. Satele aşezate pe înălţimi, la răspântii de drumuri sau în locuri potrivite acestui scop primeau această însărcinare. La ivirea primejdiilor, oamenii înspăimântaţi fugeau să-și ducă familiile şi avutul în locuri ce le ofereau un oarecare adăpost. Concluzia pare cât se poate de firească: obiceiul păstrat cu veneraţie din străbuni, indică faptul că primejdia venea dinafara spaţiului locuit de români. Chiar şi prin această tradiţie putem explica continuitatea noastră în Dacia. Puterea tradiţiei are şi în Ardusat simbolul invincibilităţii binelui asupra răului, când se spune: „Aşe-i bine să facem cum zic bătrânii.”
Sursa: Valentin Băințan, „Ardusat – străveche vatră românească”; Ed. Cybela Baia Mare 1997, pg. 16 – 17.
Viața socială, administrativă a satului s-a aflat din cele mai vechi timpuri legată de centrul de comună Ardusat. Ardusatul este aşezat la poalele Codrului, pe un promontoriu situat la o altitudine de circa 250 m, acolo unde Someşul, îndreptându-se spre apus, îl desparte de lanţul vulcanic al Munţilor Oaş și Gutâi. Comuna este atestată documentar din anul 1231 sub denumirea Erdezat şi pe parcursul timpului a avut diferite denumiri: Erdezat, Erdew Cshada, Erdewdzut, Erdewzada, Erdodszada. În anul 1424 comuna aparţinea familiei Dragfi, iar în anul 1569 comuna apare sub denumirea „Voievodatul Ardusatul Românesc”, având o populaţie majoritară formată din români.În perioada dintre anii 1810 şi 1944, Ardusat-ul împreună cu Arieșu de Câmp și Colțirea devin moşie a contelui Degenfeld. Prima şcoală pentru români, din Ardusat, s-a înfiinţat în anul 1768 avându-l învăţător din 1770 pe Ioan Buda. În același an, învăţător la Arieşu de Câmp era Simion Pop, iar la Colţirea, Ştefan Drago. În 1876, Ardusatul, Arieșu de Câmp, Colțirea făceau parte din „plasa” Baia Mare, împreună cu alte 38 de localităţi. Acesta avea 236 de case cu 1.271 de locuitori români şi maghiari. Un eveniment important pentru românii din împrejurimi a fost apariţia la Baia Mare a primului ziar românesc din zonă, cu titlul “Gutinul“, ziar social, literar şi economic, editat de Michail Molnar şi Gavril Sabo. La el a colaborat şi preotul Dionisie Bran din Ardusat, cu articole ale edinelor Reuniunii cantorilor – învăţători Ardusat-Someş. Apariţia lui n-a durat decât un an, dar publicaţia a fost mijlocitorul cultivării gustului pentru frumos al cititorilor, ba chiar contribuind la trezirea conştiinţei naţionale, ultimul său număr apărut la 26 martie 1890.
În 1892, populaţia comunei era cifrată la: 1.288 de români ce posedau 3.727 iugăre cadastrale de teren agricol. Comuna aparţinea de Judecătoria Satu Mare, iar telegraful cel mai apropiat se afla la Seini. Din iniţiativa preşedintelui Departamantului Satmar – Ugocea al „Astrei”, Preotul-Protopop George Suta din Borleşti, în Ardusat începe cursul de alfabetizare a adulţilor în iarna anului 1908. O sărbătoare de suflet a avut loc în Ardusat în ziua de 11 august 1912 când s-a ţinut Adunarea cercuală a departamantului Satmar – Ugocea. Oamenii locului au avut prilejul să asculte înflăcărate cuvântări ale preoţilor şi învăţătorilor ce formau acest departamant. La 28 iulie 1914 se declanşează Primul Război Mondial. Austro-Ungaria declară război Serbiei. În acest cataclism european îşi vor pierde viaţa circa 20 milioane de oameni printre ei mulţi şi din Ardusat, Arieșu de Câmp și Colțirea. După 1918, Ardusatul a devenit secretariat cercual având în subordine satele: Aciua, Arieşu de Câmp şi Buzeşti, iar din 1922, Ardusatul a făcut parte din cercul electoral Baia Mare. În evoluţia satului, s-au remarcat următoarele momente: • 1877 – construire biserică din lemn; • 1900 – construire şcoală veche (lângă biserică); • 1917 – este turnat clopotul cel mare al bisericii • 1960 – construire cooperativă de consum (magazin); • 1967 – satul nu era electrificat; • 1967 – satul avea meseriaşi: 6 dulgheri, 1 tâmplar, 12 zidari, 2 croitori; • 1970 – construire şcoală actuală.
Între anii 1917 – 1935 biserica de lemn a satului este mistuita de foc, iar la inițiativa credincioșilor și bunului lor păstor începe construirea actualei biserici din cărămidă în anul 1931 lucrare care va fi finalizată în anul 1935. Sfințirea bisericii are loc în anul 1948 de către Episcopul Oradiei Nicolae Popovici. Satul Arieşu de Câmp, situat la o distanţă de 5 km faţă de centrul de comună, a luat fiinţă cu un număr restrâns de case pe locuri defrişate din pădurea existentă în acea perioadă. Defrişarea a continuat în scopul asigurării terenurilor agricole. Ţăranii munceau la groful care avea în proprietate pădurea. În perioada anului 1420, a luat fiinţă satul Colţirea – cu un boier şi 7 familii aşezate în locul numit „Griţar” – situat între râuri. Satul este situat la 6 km faţă de centrul de comună. Ardusat, moșia contelui Degenfeld În perioada 1810 – 1944, Ardusatul era moşie a contelui Degenfeld. Satul era aşezat aproape de liziera pădurii, fiind numit în acea perioadă „Satul de sub pădure”. Locuinţele ţăranilor iobagi ai satului erau grupate în jurul castelului grofului Degenfeld, construcţie fastuoasă ridicată în perioada 1748. După construirea castelului, ţăranii au fost mutaţi în vatra actuală a satului. Din păcate, de castelul grofului s-a ales praful, fiind devastat după plecarea proprietarului. Materialele de construcţie s-au furat bucată cu bucată, cărămida din impunătorul castel regăsindu-se azi în casele unor localnici. Oamenii au distrus cu uşurinţă un monument istoric de o valoare inestimabilă, fără să se gândească la consecinţe. Din spusele bătrânilor, conacul grofului era impunător. Azi, din toată spendoarea lui nu a mai rămas nimic, cei care trec prin zonă putând vedea doar nişte ruine înconjurate de bălării şi spini. Nimic nu mai aduce aminte de strălucirea de odinioară. Povestea familiei Degenfeld Localitatea Ardusat aparţinea grofului Degenfeld Konrad, descendent al unei familii de grofi răspândite, a cărei origine se află în Aargauben (Landun Baden) şi care a avut numele mai vechi Tegerfeld, originar din Elveţia. Blazonul familiei este prevăzut cu mai multe clase. Are formă ovală şi cuprinde în planul îndepărtat fondul albastru al cerului, câmpia verde în mijloc şi vulturul de argint cu capul încoronat, în planul apropiat. Răspândirea acestei familii de grofi în Transilvania datează din 1766, când Degenfeld Mişka Kristof ajunge cameral regal şi apoi prefect de Cluj. Fratele său, Degenfeld Imre Kristof ajunge în 1848 prefect de Szabolcz şi posedă, printre altele, moşia de pe Someşul Mijlociu, având reşedinţa la Ardusat. Suprafaţa iniţială a moşiei era de 2142 iugăre cadastrale şi cuprindea şi localităţile Tămaia, Sârbi şi Buzeşti. Doi dintre fiii săi, Pal şi Frigies, s-au născut la Ardusat, în 1814, respectiv 1817. Frigies ajunge consilier imperial în 1859 şi se depărtează de moşia din Ardusat, rămânând tot restul vieţii la Viena. Degenfeld Pal rămâne legat de moşia de la Ardusat, pe care o conduce personal. Extinde pavilionul de locuit cu aripa nordică, ajungând la 14 camere de locuit şi 8 camere anexe. Pe măsura extinderii moşiei, construieşte încă 4 magazii, 2 grajduri şi cripta familiei. Din toate acestea au mai rămas doar ruinele. Până şi cripta familiei a fost distrusă, în prezent fiind doar un morman de cărămizi şi moloz. Castelul a fost construit prin 1748 – 1750. Avea anexe un grajd de vaci, unul de boi şi o fermă de porci. Toate construcţiile s-au distrus după 1945, când groful a fost nevoit să părăsească satul.
Biblioteca familiei Degenfeld cuprindea mii de volume între care manuscrise princeps. După instalarea regimului comunist în România şi retragerea familiei Degenfeld, locuitorii satelor vecine au distrus nu numai partea materială a proprietăţii Degenfeld, ci şi valoaroasa colecţie de carte şi pictură. Când s-a construit castelul, iobagii au transportat materialele de construcţie în vârful dealului, din mână în mână, formând un lanţ viu până la locul construcţiei. Se mai spune că iobagii care nu-şi îndeplineau sarcinile către moşier erau închişi în beciurile castelului, fiind înfometaţi şi biciuiţi. Castelul a fost distrus complet, singurul perete care s-a păstrat din construcţiile grofului aparţinând unui grajd. Doar acesta a mai rămas în picioare, fiind construit din piatră şi cărămidă roşie. În jurul reşedinţei Degenfeld era parcul întins pe o suprafaţă de 8 iugăre (pogoane). Aici au fost aduşi arbori rari: castanul comestibil, platanul, precum şi arbuşti ornamentali. Deşi astăzi locul este înţelenit, se mai păstrează încă exemplare de castani comestibili şi arţari. Doar arborele Sequoia giganteea mai aminteşte de trecerea dinastiei Degenfeld prin Ardusat. Copacul este monument al naturii şi este situat pe malul din stânga râului Someș în locul numit „La curte” (locul este numit așa de săteni în aminterea curții contelui Degenfeld). Arborele are o vechime de peste 200 ani. De asemenea, o altă moştenire lăsată comunităţii de groful Degenfeld este un arbore lalea (Liriodendron tulipifera)